Una dintre marile tragedii ale Bisericii din această generație și una dintre cele mai mari dureri ale lui Dumnezeu este aceea că atât de mulți creștini nu sunt cu adevărat fericiți. Ei afișează o imagine bună - cântând, aplaudând, zâmbind și închinându-se. Dar bine ascunsă sub această aparență este singurătatea și mizeria profundă.
În timp ce bătrânul profet Ilie se gândea la ultima sa zi pe pământ, el l-a invitat pe slujitorul său, Elisei, să meargă împreună cu el să viziteze orașele Betel și Ierihon. În această ”călătorie de învățare”, ei au ajuns pe malul râului Iordan, unde Ilie și-a scos mantaua - o îmbrăcăminte largă cu care era acoperit - și a lovit apa cu ea. În mod supranatural, apele s-au despărțit și cei doi au trecut pe uscat (vezi 2 Împărați 2:8).
”Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc, dar nu găsesc niciunul!” (Ezechiel 22:30).
Când Satana a coborât în Grădina Edenului, el avea o ură față de Dumnezeu care s-a manifestat de fiecare dată prin încercarea de a aduce la ruină ceea ce era cel mai apropiat de inima Domnului: și anume omenirea. Diavolul a ajuns să semene un gând în rasa umană care să aducă omenirea la distrugerea sa - ideea că putem deveni ca și Dumnezeu în noi înșine.
Pe când Isus Și-a făcut drum spre Galileea, El a venit la fântâna lui Iacov din Samaria, unde S-a oprit să Se odihnească din călătoria Sa. Când ucenicii s-au dus să cumpere mâncare, o femeie samariteancă a venit la fântână pentru a scoate apă, iar Isus i-a făcut o simplă cerere: ”Dă-mi să beau” (Ioan 4:7).