Doctorul si pastorul Titus Coltea vorbeste despre juramantul lui Hipocrate, un cod moral rostit si asumat de catre fiecare medic la absolvire, care, printre altele, spune ca medicii nu vor face avort sau nu vor da niciun leac care sa duca la uciderea copiilor. Hipocrate era un doctor pagan, dupa 2000 de ani de crestinism, mai este insa acel cod moral valabil?
În 1967, doctorul Christiaan Barnard a efectuat primul transplant de inimă. Până la acea vreme, dacă cineva avea inima scoasă din piept, murea. Oamenii au fost uimiți să afle că nu numai inima unui om a fost îndepărtată, dar și că o inimă care nu bătea a fost pusă în locul ei și pornită, și că pacientul a trăit după toate acestea. Ani de efort de proiectare și testare au rezultat într-o invenție sofisticată, o mașinărie care circula sângele și funcționa și ca plămân pentru a aduce oxigen pacienților – o mașinărie plămân-inimă.
Deși spectrul unei sarcini se aplică doar la jumătate din umanitate, și cealaltă jumătate ar trebui să găsească procesul la fel de uimitor. Însă, fără îndoială, vedeta acestui proces este bebelușul care se dezvoltă. Deși inițial era văzut ca un simplu obiect pasiv construit de către corpul mamei sale, cercetările au dovedit că nimic nu poate fi mai departe de adevăr. De la implantarea în uter până la procesul de alăptare, bebelușul și placenta sunt forța dinamică în orchestrarea propriului destin.
În viața fiecărei femei există momente de mari intensități interioare, un fel de frământare puternică a aluatului sufletesc, timp în care plămădeală duce spre culmi nebănuite până atunci de firea ei firavă. Momentul în care sufletul și cugetul meu au primit provocarea maximă din partea vieții a fost atunci când am rămas însărcinată pentru prima oară, în 2006.
Timp de 2-3 ani, casa noastră a fost un fel de iad. Copiii erau veșnic bolnavi, noi tot timpul nervoși, ne învinovățeam unul pe celălalt, nu mai era un cămin, ci balamuc.
Avortul care m-a marcat cel mai tare a fost ultimul pe care l-am făcut, și a fost momentul de stop. Atunci vedeam lucrurile altfel decât acum, mi se părea o povară prea mare, toți ceilalți îmi spuneau: „Ești nebună, atâția copii, e normal să ’rezolvi’ problema”. Singurul care nu mi-a spus asta a fost soțul, dar nici n-a zis Nu face. Nu a spus nimic. Eu nu eram ferm convinsă să o fac, dar toată lumea îmi spunea că asta trebuie făcut. Și tot timpul îmi repetam că nu am încotro.